Este de văzut modul de funcţionare şi prezenţă al maximei, de ordine şi ideal în ordinea romană, în fiziologia imperiului de-a lungul întregii sale evoluţii, înaintea oricărei alte percepţii. Pentru că lumea în care s-a născut este şi prima în care i se verifică eficienţa, prima pe care a organizat- o, în care şi-a dovedit valoarea şi care a confirmat-o.

În afara exerciţiului de probă şi verificare pe terenul originar, nicio universalitate nu ar fi posibilă, nicio maximă nu ar ajunge să reglementeze abstract, pretutindeni, în lumi îndepărtate şi diverse. Înainte de a fi valabilă în general, în lumea noastră, în orice altă lume, maxima trebuie să fie valabilă în particular, în lumea sa. Înaintea oricărui universal este particularul.

Prin urmare, este de văzut hic et nunc în lumea romană, în lumea republicii, a imperiului şi a întregii istorii a acestei lumi, de la naştere şi până la moarte; dacă nu cumva odată cu naşterea şi decesul unei lumi speciale nu se nasc şi dispar şi maximele sale, sentinţele care l-au însoţit şi susţinut în înălţarea şi coborârea sa, şi dacă nu cumva poate chiar ele i-au grăbit şi pregătit şi una, şi alta.

Imperiul pe urmele unei maxime, o maximă pe urmele imperiului… în ce ordine şi până la ce punct, cum s-au amestecat şi susţinut unul pe altul şi, mai ales, cum şi-au pregătit sfârşitul, odată pentru totdeauna sau supravieţuind în propria moştenire şi trecând într-o nouă viaţă, cu un trup nou şi un suflet nou?

Roma s-a născut dintr-un abur, dintr-o adiere a vântului care venea dinspre Troia încărcat cu toate aromele nedefinite şi improbabile ale mării, ale ţărmurilor şi locuitorilor de coastă. În vântul care a întemeiat Roma, în legenda care îi spune povestea, nu se găseşte nimic - real, concret, doar abur şi vânt, vorbe şi poveşti. Pe legenda lui Enea nu se putea construi nimic, nu se putea naşte nicio lume, nicio republică şi niciun imperiu. Abia când toate s-au risipit, când romanii au încetat să mai creadă şi să se sprijine pe aburi şi aer, au trecut mai departe. Practic, istoria lor începe când fiinţa le cere un alt principiu decât susţinerea legendei. Atâta vreme cât erau susţinuţi şi susţineau legenda, istoria lor era ceva de ordinul amânării. Enea trebuia uitat, iar povestea întemeierii Romei, din fapt de credinţă şi legendă trebuia să fie fapt de istorie. Practic, istoria începe când legendele mor, când principiile se schimbă şi în joc intră unul nou, prozaic, pragmatic, vizibil şi perceptibil. Din aburul care venea de departe, nu se putea construi nimic. Era nevoie de ceva de aici, acum. Orice istorie care începe se distanţează de principiile depărtării şi inventează – ţine de competenţa ei! – principii noi, ale apropierii.

Istoria Romei începe când creditul trece dinspre departe către aici, dinspre cândva spre acum. Concis, istoria Romei apare în urma descoperirii eficacităţii asocierii dintre cele două. Punctul de pornire cerut de Arhimede este oferit, urmează mişcarea universului. Şi, într-adevăr, universul istoric începe să se mişte.

Din conglomerat de popoare şi seminţii lipsite de istorie, Roma devine regalitate. Acum se naşte o ordine care poate fi urmărită, care poate fi comparată şi judecată. Nimic de felul coerenţei şi unităţii regalităţii nu putea să apară dacă imperativul de ordinul timpului şi spaţiului nu funcţiona. Dacă timpul şi spaţiul nu-şi spuneau cuvântul greu în aici şi acum, totul rămânea de ordinul posibilului. Realitatea promisă de această ordine dispare atunci când timpul şi spaţiul se restrâng în maximul fiinţei lor, în plasa lor cea mai densă.

Mai departe, un plus de conştiinţă face ca principiul unei mai acute actualizări să se intensifice, să capete mai multă viaţă şi să fie mai viu. Din regalitate, Roma devine republică şi imperiu. Odată cu transformarea politică, principiul se extinde, Roma devine imperiu lărgindu-şi graniţele, ordonând şi administrând sub principiile politicii sale lumi noi. Aici şi acum modelează nu doar ceea ce cade sub raza privirii imediate. Privirea imediată se răsfrânge şi se transformă, ea devine privire îndepărtată prin intermediari care-i comunică starea noilor lumi pe care unul şi acelaşi principiu le ordonează.

Ideile politicii romane, ideea lui ordonatoare şi ideile secunde îşi datorează viaţa, negaţia şi transformarea lor principiului vitalizant al spiritului roman. Ideea romană a devenit viaţă, adică istorie, în clipa în care principiul a pretins viaţă, când imperativul de realitate a căpătat claritate şi s-a condensat în aici şi acum. Regalitate, republică, principat şi imperiu, nimic din toate acestea nu erau posibile dacă principiul realităţii nu funcţiona dacă suprastructura formată din mituri, legende, idei simple sau complexe, posibilităţi de toate felurile nu erau îndepărtate şi declarate indezirabile.

Principiul de realitate al istoriei scoate în evidenţă ceea ce o priveşte şi defineşte, ceea ce are loc aici şi acum. Fără să dezavueze aparenţa a ceea ce pare să o contrazică, principiul fals al lui altcândva- altundeva, istoria îl asumă prin trecerea în sistemul ei de arhivă, de inventariere şi consemnare în compartimentul tolerat al legendei, al aburului oricărui mit şi oricărei poveşti. Ceea ce istoria consumă şi digeră devine poveste, eveniment al trecutului, de cele mai multe ori mit greu credibil.

Când istoria Romei s-a apropiat de final, principiul ei de viaţă devenise anost, marcă a timpurilor sale imperiale şi eroice, pline de gloria în care ea nu mai credea. Când principiul s-a anemiat, când credinţa că istoria este posibilă doar aşa, când marca timpului şi locului l-au refuzat pe aici şi acum, Roma a dispărut. Aşa ceva nu putea să se întâmple dacă un alt principiu, la fel de încărcat în promisiuni grele, nu-şi făcea apariţia.

Atunci când o nouă definiţie a vieţii îşi face apariţia, cea veche, cu referinţă în aici şi acum, începe să se retragă. Palpitul vieţii iese din ordinea a ceea ce este aproape ca timp şi loc cedând terenul uneia diferite în care este condiţionat de ce este altcândva, altundeva. În termenii datelor de teren, Roma dispare atunci când sistemul credinţelor sale, al ideilor sale politice şi sociale, al administraţiei şi ordinii sale – toate sub semnul lui aici şi acum – este înlocuit cu altul, cel creştin, în care ceea ce este dincolo în timp şi spaţiu, în ceea ce nu este aici şi acum este adevărul, viaţa…

Întregul sistem al definirilor creştine, al ordinii care a înlocuit ordinea romană s-a făcut după principiul opus lui aici şi acum.

*

Nu este semnificativ că lumea romană este singura lume care nu a mizat în construcţiile sale, în planurile sale de viaţă pe niciun alt timp decât pe cel desemnat de prezent şi locaţia sa? Că nu există în contul său proiecte, planuri de anvergură în care lumea să-şi afle expresia eternităţii în inima unui viitor înţeles ca un alt timp? Lumea romană nu a jurat nimic pe cartea viitorului său. Cât despre conştiinţa trecutului, aşa cum a fost furnizată de mituri şi legende, se ştie: toate sunt de împrumut, iar felul roman de raportare la trecut era cu totul poetic. Trecutul era convertit într-o alchimie care făcea din el un poem, eliberat astfel de pericolul de a fi semnul efemer sau copleşitor al nefiinţei. În orice trecut este o imensă cantitate de nefiinţă iar raportarea la el, cu cât mai intensă, cu atât comerţul cu nefiinţa este prezent. Este nevoie de prea multă prudenţă în dialogurile dintre cei vii şi cei morţi – este avertismentul continuu al lui Nietzsche, un bun cunoscător al lucrurilor despre care vorbim!

*

Nu a închis Augustin, în felul pietrei de mormânt, conştiinţa de sine a modului roman de a fi al lumii, când dezavua timpul în diviziunile sale?

Augustin exprima esenţa romană mai eficient decât oricare contemporan. Dacă nu mă întrebaţi ce este timpul ştiu, dacă mă întrebaţi, nu mai ştiu! – pentru că orice întrebare vizează depăşirea, diviziunea şi prelungirea în teritorii multiple.

*

Orice lume care îşi propune ca ordine, legislaţie, sistem politic, realitatea lui aici şi acum se poate defini eficient având în vedere lumea romană. Este un bun exemplu pentru ce poate fi o lume în care principiul realităţii guvernează. Lumile definite ca pragmatice, cu drepturi ale omului, democraţie, economie de piaţă etc întâlnesc inevitabil principiul roman şi nu este o întâmplare că tocmai ele sunt moştenitoarele de fapt ale acestei lumi şi nu altele.

Stilul de a se prezenta al acestei lumi, identitatea de suprafaţă sau de adâncime – ca principii care le guvernează – sunt de acest fel. Ceea ce defineşte lumea care moşteneşte Roma este una şi aceeaşi urgenţă de a fi, de a nu amâna fiinţa pe altădată, de a o împlânta în prezentul imediat, aici şi acum. Pentru o astfel de lume, ca şi odinioară pentru Roma, nu există viitor în numele căruia ceea ce este aici şi acum trebuie sacrificat. Nu există, de asemenea, credit amplu pentru viitor care să dezechilibreze şi depotenţeze prezentul. Singura raţiune trebuie plasată în prezent, orice alt timp care lucrează în numele raţiunii nu trebuie crezut.